Șoricei de Bibliotecă
Șoricei de Bibliotecă
Would you like to react to this message? Create an account in a few clicks or log in to continue.


Un forum dedicat iubitorilor de lectură și fandomurilor.
 
HomeHome  PublicatiiPublicatii  FAQFAQ  SearchSearch  Facebook GroupFacebook Group  Our collaboratorsOur collaborators  Log inLog in  RegisterRegister  

 

 Tăcere - Proză scurtă

Go down 
AuthorMessage
Xiphion.
Big miau (^つωฅ^)
Big miau (^つωฅ^)
Xiphion.

Data înscrierii : 2019-07-26
Aprecieri ❤️ : 10
Mesaje : 1762
Hobby-uri : Somn

Tăcere - Proză scurtă Empty
PostSubject: Tăcere - Proză scurtă   Tăcere - Proză scurtă Empty17.01.20 14:43

Edgar Allan Poe - Tăcere

“− Ascultă-mă pe mine! îmi zise Demonul, punîndu-mi mîna pe cap. Ţinutul despre care îţi vorbesc e un jalnic şi întunecat ţinut din Libia, pe malurile Zairului. Şi nu e acolo nici odihnă, nici tăcere.
Apele lui sunt de culoarea şofranului, şi faţa lor e bolnavă; şi nu curg înspre mare, ci, sub ochiul cel roşu al soarelui, zvîcnesc, necontenit şi pe vecie, într-o mişcare zvîrcolită şi plină de tumult. Pe amîndouă malurile acestui fluviu, cu patul lui de mlaştini, şi pînă la o depărtare de mai multe mile se întinde un palid deşert de nuferi uriaşi. Ei suspină unul către altul în această singurătate, îşi întind către ceruri lungile lor gîturi spectrale, clătinîndu-şi încoace şi încolo capetele eterne. Iar din rîndurile lor se ridică un murmur nedesluşit, ca al unui torent subpămîntean. Şi suspină unul către celălalt.
Dar o fruntarie hotărniceşte împărăţia lor, şi această fruntarie e un codru îngrozitor, înalt şi întunecat. Acolo, precum talazurile din jurul Hebridelor, crivina e într-o frămîntare fără de sfîrşit. Şi, totuşi, acolo nici un vînt nu bate sub cer. Iar înalţii arbori seculari, în şovăielnica şi veşnica lor legănare, se încovoaie în toate părţile, răsunînd şi trosnind cu putere. Şi din naltul creştetului lor cad una cîte una picături din roua eternă. Şi aţipite, jos, la rădăcina lor, ciudate flori otrăvitoare se zvîrcolesc într-un somn tulburat. Şi fremătînd deasupra culmilor lor, cu un vuiet răsunător, trec norii în veşnică năpustire spre apus, pînă ce, ca o cataractă, se rostogolesc peste zidul înflăcărat al orizontului. Dar acolo, sub cer, nu bate totuşi nici un vînt. Şi pe malurile Zairului nu e nici odihnă, nici tăcere.
Era noapte, şi ploaia cădea. Şi căzînd, era ploaie − dar după ce cădea, era sînge. Iar eu stăteam în mlaştină, printre nuferii înalţi, şi mă ploua pe cap − şi nuferii suspinau unul către altul în solemnitatea dezolării lor.
Şi deodată luna se arătă printre negurile subţiri şi îndoliate, şi chipul ei era de un roşu-închis. Şi privirile mele căzură peste o uriaşă stîncă cenuşie ce se înălţa pe mal şi era luminată de razele lunii. Şi stînca era cenuşie şi funebră şi înaltă − şi stînca era cenuşie. Şi pe faţa ei erau săpate în piatră nişte slove. Şi am mers prin mlaştina cu nuferi pînă ce am ajuns sub mal şi m-am lipit strîns de el, aşa încît să pot citi slovele săpate în piatră. Dar n-am izbutit să le desluşesc. Şi tocmai mă întorceam în mlaştină, cînd luna, iată, străluci cu o lumină de un roşu-aprins, şi m-am întors şi m-am uitat iarăşi la stîncă şi la slove. Şi am citit slovele: DEZOLARE.
Şi am privit în sus, iar acolo, pe creasta stîncii, stătea un om. Şi m-am ascuns printre nuferi, cu gînd să văd ce face omul. Şi omul era înalt şi de o înfăţişare măreaţă şi învăluit de la umeri pînă la picioare în toga vechii Rome. Şi conturul făpturii lui era nedesluşit, dar trăsăturile sale erau trăsăturile unei zeităţi. Căci mantia nopţii, şi a negurii, şi a lunii, şi a rouăi nu acoperiseră totuşi trăsăturile chipului său. Şi înaltă şi gînditoare îi era fruntea, iar privirea − posomorîtă şi îngrijorată. Şi în cele cîteva cute ale obrajilor săi am citit toată povestea părerilor de rău, şi oboseala, şi dezgustul de omenire, şi un dor aprig de singurătate.
Şi omul se aşeză pe stîncă şi îşi rezemă capul în mînă şi se uită la pustiurile întristate. Se uită în jos, la crivina scundă şi neliniştită, şi în sus, la înalţii arbori seculari. Privi şi mai sus, la cerul plin de freamăt, la luna de un roşu aprins. Şi stam pitit în adăpostul de nuferi, pîndind mişcările omului. Şi omul tremura în singurătate; noaptea descreştea, dar el rămînea pe stîncă.
Şi omul îşi întoarse ochii cercetători de la cer şi se uită la jalnicele unde ale Zairului, şi la hîdele, galbenele ape, şi la palidele nuferilor legiuni. Şi omul ascultă suspinele nuferilor şi murmurul ce se ridica dintre ei. Şi stam pitulat în ascunzişul meu şi pîndeam mişcările omului. Şi omul tremura în singurătate; dar noaptea descreştea, şi el rămînea pe stîncă.
Atunci am pogorît în singurătăţile mlaştinii şi am străbătut vadurile neumblate ale nuferilor şi am chemat la mine pe hipopotamii care locuiesc în singurătăţile mocirloase ale mlaştinii. Şi hipopotamii îmi auziră chemarea şi veniră cu behemotul la piciorul stîncii şi mugiră puternic şi spăimîntător sub lună. Şi stam pitulat în adăpostul meu şi pîndeam mişcările omului. Şi omul tremura în singurătate. Noaptea descreştea, dar el rămînea pe stîncă.
Atunci am blestemat stihiile cu blestemul tumultului. Şi o groaznică vijelie se adună în cer, acolo unde mai nainte nu bătuse nici un vînt. Şi cerul se învineţi de puterea năprasnică a furtunii, şi ploaia biciuia creştetul omului, şi valurile Zairului se revărsară în puhoaie, şi apa chinuită se acoperi de spume, − şi nuferii ţipau în patul lor, şi codrul se spulbera în vînt, şi tunetele se rostogoleau, şi trăsnetul cădea fulgerînd şi stînca se cutremura din temelii. Şi stam pitulat în adăpostul meu şi pîndeam faptele omului. Şi omul tremura în singurătate; dar noaptea descreştea, şi el rămînea pe stîncă.
Atunci am fost cuprins de mînie. Şi am blestemat cu blestemul tăcerii apa şi nuferii, şi vîntul şi codrul, şi cerul şi trăsnetul, şi suspinele nuferilor. Şi atunci amuţiră sub blestem. Şi luna nu-şi mai urmă şovăielnicul mers pe potecă spre cer, şi tunetul îşi dădu sfîrşitul, şi fulgerul nu mai ţîşni orbitor, şi norii atîrnară în nemişcare, şi apele pogorîră în matca lor şi rămaseră acolo, şi arborii nu se mai legănară, şi nuferii nu mai suspinară, şi murmurul nu se mai auzi suind dintre ei, şi nici umbra unui sunet nu mai răsună prin imensul deşert fără hotare. Şi m-am uitat la slovele de pe stîncă, şi erau schimbate. Şi slovele erau: TĂCERE.
Şi privirile mele căzură pe chipul omului; şi chipul lui se făcuse palid de groază. Şi în mare grabă îşi ridică de pe mînă capul şi stătu în picioare pe stîncă şi ascultă. Dar nici un glas nu se auzea în tot imensul deşert fără hotare, şi slovele de pe stîncă erau TĂCERE. Şi omul se înfioră, se întoarse cu totul şi o rupse la fugă, în goană mare, şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată.”

Frumoase poveşti se găsesc, desigur, în cărţile magilor, în cărţile cu scoarţe de fier şi pline de melancolie ale magilor. În ele sînt, adevăr zic ţie, nemaipomenite poveşti despre cer şi despre pămînt, şi despre puternicul Ocean, şi despre duhurile care au domnit peste Ocean, peste pămînt şi peste cerul august. Şi era multă înţelepciune şi în cuvintele rostite de Sibile. Şi sfinte, mult sfinte lucruri au fost auzite pe vremuri de întunecatele foi ce tremurau în jurul Dodonei. Dar, precum e adevărat că Allah trăieşte, această poveste, pe care mi-a istorisit-o Demonul pe cînd stătea lîngă mine în bezna mormîntului, o socot că este cea mai frumoasă dintre toate. Şi cînd Demonul sfîrşi de istorisit, se lăsă pe spate în golul mormîntului şi rîse cu hohot. Şi n-am putut să rîd şi eu odată cu Demonul, şi atunci m-a blestemat pentru că n-am putut rîde. Şi linxul, care locuieşte în mormînt pe vecie, a ieşit din el, şi s-a culcat la picioarele Demonului, şi l-a privit ţintă în ochi.
Back to top Go down
https://charybdisnscylla.tumblr.com
 
Tăcere - Proză scurtă
Back to top 
Page 1 of 1

Permissions in this forum:You cannot reply to topics in this forum
Șoricei de Bibliotecă  :: Colțul cititorilor :: Discuții despre lectură-
Jump to: